România ar trebui să devină o „republică a micilor proprietari“.

horatiuserb.wordpress.com/2011/01/19/ovidiu-hurduzeu-romania-ar-trebui-sa-devina-o-republica-a-micilor-proprietari 

Interviu în exclusivitate pentru Grupul de Presă MEDIA BLOC

Născut în Bucureşti la 12 iunie 1957, Ovidiu Hurduzeu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, a fost profesor de franceză şi redactor de limba engleză la Editura Politică. Emigrat din 1988, locuieşte în Silicon Valley (California), după care, în 2003, se mută în El Dorado Hills, lângă Sacramento. Are un master în Literatura Franceză la San Jose State University (1993) şi un doctorat în French and Humanities (dublă specializare) cu teza „Henri Michaux, Emil Cioran: Le paradigme de l’irrealise” (1997). Din anul 2000, predă cursuri de Humanities la Stanford University şi Literatură Comparată la California State University. În 2002 apare volumul de eseuri „Sclavii fericiţi: Lumea văzută din Silicon Valley”, (reeditat în 2005) În 2009 publică, în colaborare cu Mircea Platon, lucrarea “A Treia Forţă: România profundă”. În acelaşi an apare şi antologia, îngrijită împreună cu John Medaille, de la University of Dallas, “A Treia Forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde”.

Vorbiţi-ne, vă rog, despre distributismul economic. Este viabil acest model de dezvoltare pentru România?

În prezent, ţara noastră continuă să urmeze modelul de dezvoltare neoliberal al capitalismului financiar, care conţine 3 componente principale: economică, culturală şi religioasă. Componenta economică se află în prezent în plină criză. Practic, modelul neoliberal s-a prăbuşit, dar el supravieţuieşte în nişte forme mutante, aşa cum comunismul s-a prelungit în mentalităţile şi practicile postcomunismului. Neoliberalismul (neoconservatorismul sau ordoliberalismul) persistă şi insistă în România. Acest „model de ţară“ nu mai poate, însă, continua, întrucât produce haos economic şi social. Neoliberalismul foloseşte o retorică a „pieţei libere“, dar de fapt, promovează piaţa monopolistă şi financiară speculativă şi recurge cu precădere la măsuri non-economice pentru a se stabiliza (a echilibra cererea şi oferta), cum ar fi intervenţionismul statului, expansiunea cametei (creditul de consum), ajutoare sociale etc. În economiile care au adoptat modelul neoliberal, printre care şi România, s-au creat nesfârşite cicluri ale dependenţei, oamenii sunt fie obiecte ale asistenţei publice, fie clienţi ai statului, fie robi ai cămătarilor.

Modelul economic distributist, pe care l-am propus împreună cu economistul şi teologul american John Médaille, este menit să remedieze toate aceste carenţe. Distributismul creează o adevărată „piaţă liberă“ (stabilă şi sustenabilă) prin faptul că proprietatea productivă este larg răspândită în societate. Asta înseamnă că producţia oricărei mărfi este răspândită într-un număr suficient de mare de firme mici şi mijlocii, nici una dintre ele neavând puterea de a stabili în mod monopolist preţurile. Toate „acceptă“ preţurile şi nu le „impun“. Distributismul respectă precondiţia „numărului vast de firme“, un fundament al teoriei economice clasice încălcat adeseori în economiile de astăzi. În concepţia distributistă, România ar trebui să devină o „republică a micilor proprietari“. Nu va exista în ţara noastră o societate integră şi prosperă atâta timp cât o proporţie semnificativă a populaţiei nu va avea acces la capitalul productiv (prin capital productiv distributismul înţelege nu numai accesul la credite ieftine, ci şi posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământului, uneltelor şi cunoştinţelor). Până acum, în România am avut o retorică a „pieţei libere“ şi realitatea tragică a unei plutonomii, a unei economii care funcţionează în avantajul plutocraţiei şi al marilor unităţi monopoliste. O economie în care câştigurile sunt privatizate – intră în buzunarul „băiaţilor deştepţi“ – iar pierderile sunt socializate – le plăteşte tot poporul. Nu poţi să ai o economie stabilă într-o ţară de sclavi pe plantaţii. Iată de ce capitalul productiv trebuie larg răspândit – micul proprietar şi nevoiaşul trebuie recapitalizaţi.

Să înţelegem că distributismul este un fel de ”privatizare” prin Metoda MEBO sau Legea Cojocaru?

Nicidecum. Distributismul nu este o metodă, o soluţie sau o formulă magică. Este un model economic care propune o abordare complet diferită a relaţiei dintre sfera economică şi cea socială. De pildă, neoliberalismul susţine că o naţiune este o adunare de părţi contractante. Într-o frază rămasă celebră, fostul premier al Marii Britanii, Margaret Thatcher a sintetizat doctrina neoliberală: „Societatea – nu există aşa ceva“. Acordând o importanţă absolută factorului economic, neoliberalismul consideră piaţa singurul arbitru al valorii şi măsura tuturor lucrurilor.

Distributismul susţine piaţa liberă, dar se opune conceptului de „societate de piaţă“. Nu putem să subordonăm sferei economice atât statul, cât şi întreaga societate. Economia este cea care slujeşte societatea şi binele comun. Nu suntem doar consumatori şi resurse umane. Într-o ordine firească a lucrurilor, sfera economică interacţionează cu cea religioasă, culturală şi politică.

În România, economia este domeniul „băieţilor deştepţi”. Ei sunt măsura tuturor lucrurilor. Trebuie să ne întrebăm de ce. Când profitul maxim devine singurul arbitru al valorii şi măsura tuturor lucrurile, piaţa funcţionează în afara unei arhitecturi morale. Drept consecinţă, piaţa se prăbuşeşte în anarhie şi extorcaţie. În loc să acţioneze „mâna invizibilă“ a pieţei acţionează „mânăria“, iar cei care controlează economia subordonează statul şi societatea dominaţiei lor personale. Iată de ce distributismul propune remoralizarea pieţelor. Arhitectura morală a pieţei nu poate fi facultativă, ţine de însăşi esenţa ei.

România (dar şi multe alte ţări) traversează o perioadă de austeritate…

Eu consider că austeritatea va arunca economia în haos. În discursul său de la lansarea antologiei Economia libertăţii. Renaşterea României profunde, John Médaille a arătat sugestiv ce se întâmplă atunci când omul îndeplineşte în economie rolul porcului: „Piaţa forţei de muncă, ne spun economiştii moderni, nu este esenţial diferită de piaţa de desfacere pentru porcii vii sau carnea de porc. Reducând fiinţa umană la condiţia porcului, nu se distruge numai ordinea socială şi se calcă în picioare chipul divin din om, dar se distruge de asemenea şi ordinea economică. Dacă porcul nu poate să cumpere ceea ce economia globală produce, dacă nu poate să asaneze pieţele, cum se spune în termeni economici, dacă porcul nu poate să fie client şi să cumpere mărfuri, atunci nici oamenii, reduşi la condiţia porcului nu pot s-o facă. Doar lucrătorii care primesc o răsplată dreaptă pentru munca prestată au puterea de cumpărare necesară pentru a «aspira» produsele de pe piaţă.“

Distribuirea de salarii şi pensii umflate artificial se cheamă socialism. Asta vreţi?

Distributismul nu distribuie salarii, fiindcă nu „operează“ cu sclavi despuiaţi de calităţile lor umane ca să devină mărfuri cumpărate la preţul cel mai mic posibil. Asta se întâmplă în capitalism şi în socialism (comunismul avea în exploatare sclavi de-a dreptul). Omul-marfă, tranzacţionat – nimic mai străin de spiritul şi litera distributismului.

Totuşi… şi într-o Românie ”distributistă”, oamenii vor ieşi pe piaţă să-şi caute un job!

Modelul distributist promovează diferitele forme de asociere voluntară între mici întreprinzători sau între lucrători-proprietari (formele cooperatiste şi mutualiste). Doar cel care are ceva în proprietate – pământ, unelte, competenţe – poate fi autonom (un echivalent ar fi, de exemplu, o ţară suverană). Cu o figură de stil, aş spune că idealul distributist este obştea de ţărani răzeşi, în timp ce idealul neoliberal este „sweatshopul“.

Distributismul chiar funcţionează? Dacă da, unde? Şi cum ar putea funcţiona şi la noi?

Două exemple dintre multe altele. Economia distributistă a Emiliei-Romagna asigură locuitorilor ei cel mai ridicat nivel de trai din Italia; Corporaţia Cooperatistă Mondragón din Spania, cu peste 100.000 de lucrători-proprietari, a construit o reţea de asociaţii cu un venit anual de 24 de miliarde de dolari. Distributiştii de la Mondragon au pornit acum 50 de ani de la aproape nimic, într-o regiune, Ţara Bascilor, ruinată de război şi cufundată într-o sărăcie lucie. Nu s-au bucurat de subvenţii, ci au folosit propriile resurse naturale şi umane dar, mai ales, o puternică solidaritate.

M-aţi întrebat cum s-ar putea aplica distributismul în România? Metodele sunt multiple. Sistem microbancar, ajutor guvernamental pentru înfiinţarea la nivel local de întreprinderi cooperatiste, un nou sistem de impozitare care să încurajeze pe lucrător să devină şi proprietar la firma unde îşi desfăşoară activitatea; legi pentru protejarea magazinelor de cartier împotriva marilor lanţuri comerciale, reducerea barierelor din calea noilor firme, încurajarea proprietăţii în parteneriat, răsplătirea economisirii, desfiinţarea reglementărilor care socializează riscul şi privatizează profitul. V-aş mai spune şi alte măsuri, dar o să mă opresc, deocamdată, aici.

Domnule Hurduzeu, vă mulţumesc mult!

(Interviu realizat de HORAŢIU ŞERB)

Ce este distributismul?

“Nu căutaţi cuvântul în dicţionarele limbii române”, spune Alexandru Ciolan în articolul ”Misterele cuvintelor/Distributismul – o economie pentru viitor”, “nu îl veţi găsi – de altfel, sunt slabe şanse să îl găsiţi şi în dicţionarele străine, cu toate că desemnează un concept cristalizat în urmă cu aproape o sută de ani în opera balaurului cu două capete Chester Belloc”. Iniţiat de unele dintre cele mai strălucite minţi apropiate  de Biserica Catolică între cele două războaie mondiale, Hilaire Belloc şi G.K. Chesterton, distributismul a fost conceput ca o doctrină economică opusă atât comunismului, cât şi capitalismului. Probabil definiţia cea mai completă a distributismului poate fi găsită în lucrarea lui Hilaire Belloc, “The Restoration of Property” (1936).

În perioada contemporană, distributismul este un sistem economic care face valuri peste ocean, fiind promovat de John Chrysostom Medaille, cunoscut om de afaceri, economist, teolog şi cadru universitar american, autorul unei remarcabile cărţi de doctrină economică, „The Vocation of Business. Social Justice in the Marketplace”, şi semnatarul a numeroase articole pe teme de economie şi teologie creştina. Alţi promotori cunoscuţi ai distributismului sunt americanul Thomas Storck, reputat teolog şi specialist în învăţăturile sociale ale Bisericii, iar pe bătrânul continent profesorul Stefano Zamagni, consilierul economic al Papei Benedict XVI, şi Phillip Blond, noul „rege filozof“ al conservatorilor britanici. Există şi o variantă autohtonă a distributismului, propusă de un grup de intelectuali români, dintre care, probabil, cel mai cunoscut publicului este Ovidiu Hurduzeu.

Material apărut în revista ianuarie 2011

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
Acest articol a fost publicat în A Treia Cale / Forta, Green și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s