ebihoreanul.ro/DAVID vs. GOLIAT Proprietar al unei mici fabrici de confecţii, Cătălin Popa a desfiinţat încă o dată mitul că în România legea e invariabil de partea statului, care s-a obişnuit să impună şi să încaseze taxe doar pentru că are de la cine. Chiar dacă pentru asta a trebuit să se judece 4 ani, a creat precedentul – fabrica sa nu mai e obligată să achite taxa TV!
Posesor al unei diplome în filozofie obţinută la celebra Universitate Sorbona, orădeanul Cătălin Popa s-a întors în ţară cu mai bine de un deceniu în urmă şi conduce o mică fabrică de confecţii. De vreme ce nu are o catedră la „Sorbonica” de pe malurile Peţei, cârcotaşii ar 
putea zice că degeaba a făcut aşa înalte şcoli în străinătate. Educaţia, cunoştinţele şi mai ales mentalitatea pe care şi le-a însuşit la Paris îi sunt însă de mare folos şi ca simplu cetăţean, şi ca om de afaceri, căci nu se lasă niciodată călcat în picioare, şi nu doar că se ia de piept cu birocraţia de acasă, dar o şi învinge de fiecare dată când îşi pune în cap acest lucru. După ce anul trecut a câştigat un proces împotriva CAS, care nu i-a restituit în termenul legal o sumă de bani, Cătălin a pus la punct şi Guvernul, TVR şi Electrica, pentru a nu mai fi obligat să plătească taxa TV. Orădeanul a creat astfel un precedent de care pot profita toate celelalte firme care fără voia lor cotizează la TVR.
Lege aberantă. De 10 ani, firmele din România, cu excepţia celor ale căror reprezentanţi declară pe propria răspundere că şi-au suspendat activitatea, au obligaţia ca, odată cu factura emisă de Electrica pentru curentul consumat, să achite şi taxa radio-TV. Ideea e că orice consumator de electricitate are un aparat de radio şi un televizor, beneficiind aşadar automat de programele Societăţii Române de Radiodifuziune (România Actualităţi, Antena Satelor şi România Cultural) şi de ale Societăţii Române de Televiziune (TVR 1 şi TVR 2).
Lui Cătălin Popa, această obligaţie i s-a părut o aberaţie. „Firma noastră nu-şi plăteşte angajaţii ca să se uite la televizor. Fetele mai ascultă radioul, dar nu programele SRR”. Şi nu s-a mulţumit doar să se revolte, ci a trecut la fapte, căutând o rezolvare. Aşa a început să studieze Hotărârile de Guvern 977/2003 şi 978/2003, pe baza cărora Electrica încasa lunar de la firma sa, Decitex, o taxă radio de 10 lei şi o taxă TV de 50 de lei. Împreună cu avocatul Cristian Rusu (foto), au găsit imediat fisura: HG-urile au „adăugat la lege”.
„Legea 41/1994, privind organizarea SRR şi a SRTV, obligă la taxa de abonament către serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune posesorii receptoarelor de radio şi de televiziune, în timp ce HG-urile obligă persoanele juridice să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radio şi pentru cel de televiziune. Practic, deşi pe lege trebuie taxaţi posesorii aparatelor radio şi tv, Guvernul a pus la plată toate persoanele juridice, indiferent că au sau nu asemenea aparate”, spune avocatul.
Instrument politic. Lămurit pe partea de legislaţie, în 2009 patronul Decitex a deschis la Curtea de Apel Oradea o acţiune împotriva Guvernului, proces în care a intervenit şi SRTV, ca parte interesată. „Am demonstrat în faţa instanţei că una e dreptul la informare şi alta obligaţia, şi că nu e normal ca acest drept să fie transformat într-o obligaţie„, povesteşte Cătălin. Altfel spus, chiar dacă se pot informa prin intermediul TVR, angajatele firmei sale nu îşi exercită efectiv această posibilitate. Şi asta nu numai pentru că firma nu deţine niciun aparat TV, ci pentru că niciuna nu urmăreşte TVR în timpul serviciului nici în alte feluri. De ce era importantă precizarea? Pentru că, la un moment dat, SRTV a argumentat că deşi Decitex nu deţine televizor, programele sale pot fi urmărite şi pe internet. „Chiar dacă am poseda calculatoare şi conexiune internet, acest lucru nu ne-ar face automat beneficiari ai minunatelor servicii oferite de minunata TVR”, a ripostat patronul, subliniind şi faptul că programele acesteia sunt nerelevante: „TVR este un instrument politic, iar pe noi nu ne interesează ştirile cu zăpezile din New York sau cele despre un turist german din Konigsberg, tată a doi copii şi posesor al unei pisici siameze muşcat de un crocodil în Australia”. Pe lângă argumentele logice, în ochii judecătorilor a precumpănit motivaţia juridică invocată de avocatul său, care a concluzionat: „Nu am cerut derogare de la lege, ci doar respectarea Legii 41/1994, adică neplata taxei în condiţiile în care firma nu deţinea niciun televizor„.
HG modificat. Cum în noiembrie 2010 magistraţii i-au dat câştig de cauză orădeanului, constatând că „prevederile art. 3 al. 2 din HG 978/2003 reprezintă o adăugire la prevederile art. 40 al. 3 din Legea 41/1994„, Guvernul şi SRTV au făcut recurs. Înalta Curte a menţinut însă sentinţa pronunţată la Oradea, iar prin Decizia 3131 din 31 mai 2011 a anulat din HG aliniatul incriminat, eliminând obligativitatea plăţii taxei TV de către toate persoanele juridice, considerate aprioric până atunci beneficiare ale serviciilor SRTV. Respingând „definitiv şi irevocabil ca nefondate recursurile formulate de Guvern şi SRTV”, instanţa supremă a obligat totodată SRTV ca în solidar cu Guvernul să achite firmei orădene 3.307 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, plus dobânzi de întârziere până la plata efectivă a acestei sume în procent egal cu penalităţile pe care, prin Electrica, televiziunea de stat le aplică persoanelor juridice care întârzie la achitarea taxei.
Rezistenţa Electrica. Deşi a câştigat procesul, patronul Decitex continua să primească, însă, lună de lună, facturile Electrica ce includeau şi taxa TV. Iar cum Popa nu voia să dea banii decât pentru energia electrică, nu şi pentru un beneficiu imaginar, a atenţionat societatea că persistă în abuz. Răspunsul primit? „Anularea art. 3 al. 2 din HG 978/2003 nu înseamnă automat şi anularea obligaţiei persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciile publice de televiziune”, a considerat conducerea Electrica. Motiv pentru care managerul i-a transmis un „ultim avertisment”, invocând depunerea unei plângeri penale pentru nerespectarea unei decizii judecătoreşti, şi încheind într-o notă acidă, „cu deosebită consideraţiune şi cu „respectul” cuvenit tuturor băieţilor deştepţi din toate domeniile de activitate”. „Electrica este prima interesată să încaseze taxa radio şi taxa TV, deoarece îşi reţine comisioane de la SRR şi de la SRTV. Doar în 2010 Electrica a încasat peste 22 milioane lei ca taxă TV”, explică patronul insistenţa cu care compania a ţinut să-i încaseze taxa. Pe de altă parte, însă, aceeaşi Electrica nu virează cu lunile şi chiar cu anii banii către TVR, acest lucru fiind de altfel unul dintre motivele pentru care SRTV e mereu în impas financiar.
Cu binişorul. În cele din urmă, la recomandarea avocatului, care l-a avertizat că un proces penal poate dura ani întregi, Cătălin Popa a deschis împotriva Electrica un proces civil, având ca obiect „obligaţia de a face”, adică de a nu-i mai factura taxa TV pe viitor. Acţiunea s-a judecat la Tribunalul Bihor şi la Curtea de Apel Oradea, care au obligat Electrica să restituie firmei Decitex suma de 1.780 lei, încasată ca taxă TV între 1 iunie 2012 (după Decizia ÎCCJ) şi 1 februarie 2013, iar în plus să-i achite şi cheltuieli de judecată de aproape 2.000 lei. Urmarea? Luna trecută, conducerea companiei de stat l-a rugat în scris pe managerul Decitex „să ne comunicaţi modalitatea de plată fără intermediul executorului judecătoresc” şi l-a înştiinţat că „subscrisa va proceda la stornarea sumelor solicitate de dvs., iar în componenţa facturilor ce urmează să vi le emitem nu va mai figura taxa TV”. Au înţeles şi ei că, altminteri, se pot trezi executaţi şi cu popriri pe conturi…
Cert e că, de acum înainte, chiar dacă pentru asta a fost nevoie de 4 ani de procese, firma Decitex nu va mai fi pusă niciodată la plata taxei TV. „N-a fost vorba de bani, ci de un principiu”, spune Cătălin: nimeni nu poate fi obligat să plătească pentru un serviciu pe care nu l-a cerut şi pe care nici nu îl vrea!’’
ANTI-SISTEM. A pus CAS la plată! Cătălin Popa a a obligat, anul trecut, Casa Asigurărilor de Sănătate să-i achite penalităţi aferente unei sume pe care a returnat-o cu întârziere firmei sale. După ce Decitex plătise unor angajate concedii medicale în valoare de 14.506 lei, Popa a depus o cerere la CAS Bihor pentru recuperarea banilor, iar în 30 de zile Casa trebuia să-i compenseze suma plătită cu viitoarele contribuţii la fondul de sănătate. O funcţionară a refuzat însă să-i primească cererea, pentru că a doua zi expira termenul în care CAS putea fi obligată la plată, astfel că pentru a-i fi înregistrat actul orădeanul a recurs la un executor judecătoresc. Răspunsul de la CAS l-a primit după 39 de zile, cu 9 zile după termenul legal, motiv pentru care Cătălin nu a mai acceptat compensarea, ci a cerut ca banii să-i fie viraţi integral în cont. Cum CAS i-a returnat cu o întârziere de 55 de zile, omul a cerut şi dobânzile aferente. Penalităţile erau de doar 566 lei, dar nu banii contau, ci recunoaşterea principiului egalităţii de tratament.
„Dacă eu aş fi întârziat cu plata la CAS, aş fi fost penalizat”, motiva orădeanul, nemulţumit că şefii CAS Bihor se plângeau de bugetul insuficient, dar în birouri aveau mobilă de lux, pe holuri plasme ce difuzau muzică şi modă în locul unor informaţii utile, iar publicul era umilit stând la cozi ca să plătească biruri. Atât Tribunalul Bihor, cât şi Curtea de Apel Oradea i-au dat dreptate, obligând CAS să-i achite penalităţi de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere a plăţii.
bihoreanul.gandul.info/Totul pentru oameni “Comuniştii nu greşeau spunând că omul e cel mai preţios capital. Atâta doar că rămâneau la lozinci”, zice managerul Cătălin Popa (foto), cu convingerea că “adevăraţii capitalişti ştiu că utilaje îşi pot cumpăra oricând, dar oameni mai greu”. E atât de pasionat de filozofie încât a studiat-o la faimoasa Universitate Sorbona. La Paris, a fost ziarist şi i-a luat interviuri unui vecin celebru, Emil Cioran. În cele din urmă, a ajuns, vorba lui Gigi Becali, un “filozof practician”: s-a aventurat în economie şi, în scurt timp, a gustat din cupa succesului. Cătălin Popa, nu s-a mulţumit, însă, s-o ducă bine doar el. Ghidat de învăţăturile hinduse dar şi de principiile managementului modern al resurselor umane, şi-a făcut părtaşi la succes şi angajaţii. Pe care, ca să-i ţină aproape, îi duce în vacanţă pe banii firmei. La “all inclusive”.
Între spirit şi materie. Născut la Braşov şi şcolit la Paris, Cătălin Popa a devenit orădean prin însurătoarea cu o bihoreancă din zona Tinca. Destinul lui nu e legat, însă, de un loc anume, aşa că se consideră un “cetăţean al lumii”. Par vorbe mari, dar mai tot ce povesteşte trimite la câte o vorbă cu tâlc sau o zisă celebră. Nici nu poate altfel, de vreme ce a studiat filozofia comparată şi ştiinţele religiei la Sorbona Paris IV, adică Sorbona aceea cunoscută, unde s-a specializat în islam şi hinduism. Cu toate acestea, Cătălin a părăsit oarecum studiul filozofiei şi a ales s-o practice în viaţa de zi cu zi. Şi încă într-un domeniu care, aparent, e străin de filozofie: confecţiile de înaltă tehnologie, mai precis producţia de microfibre. Cum a ajuns aici? Pentru că nevoia îl învaţă pe om, răspunde tânărul. “Ca să-mi pot plăti studiile, am lucrat. Nu mă laud, dar am făcut-o la cotidianul Le Figaro şi la Radio France International. Cu timpul, am întâlnit oameni care cunoşteau lumea economică mai mult decât cea spirituală”.
Nu-i pentru cine se potriveşte… Decizia de a părăsi lumea ideilor şi a cuvintelor în favoarea celei a banilor a luat-o abia după ce, revenit în ţară, s-a trezit că autorităţile române nu i-au recunoscut studiile din Franţa. “M-am întrebat ce sunt eu? Cum să îmi scriu pe cartea de muncă ”filozof”? Că Filozofia nu e o facultate ca Politehnica, unde intri ca să ieşi, clar, inginer”… Mai de voie, mai de nevoie, Cătălin a profitat de relaţiile făcute la Paris ca de “o ocheadă a vieţii”. S-a mulat pe un principiu hindus care, tradus în engleză, zice cam aşa: “by indirections find directions”. Pe româneşte, ar veni că nu-i pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte. Sau mai degrabă, precizează el, “pentru cine e nimerit de destin”.
Aşa a primit oferta unei firme franceze, Decitex, de a deschide o sucursală în România, care să producă mopuri pentru curăţat podele, din microfibră. Un material textil special care înlătură inclusiv streptococii, fără soluţii chimice. “La început, eram speriat de implicaţii, căci Decitex e al doilea furnizor de materiale de curăţenie pentru spitalele din Franţa, plus că mai are clienţi ca Rolls-Royce, Masserati, Lufthansa, Renault. Mă temeam că n-o să fac faţă”. Dar şi-a depăşit inhibiţiile şi, în 2004, a preluat sucursala românească, unde e co-proprietar cu 20% din acţiuni.
Totul pentru oameni. Până anul trecut, Decitex România a lucrat cu 12 angajate, iar întreaga producţie a fost exportată în Franţa. Rezultatele financiare sunt confidenţiale, însă Cătălin spune că au fost mai mult decât mulţumitoare. Aşa că politica de personal a fost din cele mai generoase: firma a mărit salariile în fiecare semestru, a acordat toate bonusurile permise de lege, plăteşte orele suplimentare cu 175% şi, mai ales, îl cointeresează pe fiecare angajat. “Tuturor muncitoarelor le spunem periodic ce rezultate avem, într-un fel de analiză a muncii”, povesteşte Cătălin. Cum la rezultate excepţionale se cuvin şi recompense excepţionale, în august 2007 a luat hotărârea de a oferi angajatelor şi mai mult: o excursie în Franţa, cu tot confortul. În regim “all inclusive”, la standarde de lux şi chiar cu bani de buzunar, câte 300 de euro pentru fiecare muncitoare.
Creme de la crème. Cătălin spune că şi în politica de recompense a firmei e tot filozofie: “Am stabilit că într-un an merg româncele în Franţa, apoi vin francezii la noi, iar în al treilea an mergem şi românii, şi francezii, într-o altă ţară. Aşa ne simţim cu toţii nu doar mulţumiţi, ci şi egali unii cu alţii”. Detaliile vacanţei franţuzeşti au fost stabilite cu mult înainte de plecare. Firma a cumpărat bilete de avion pentru toată lumea, a închiriat pe toată durata sejurului un autocar confortabil, a făcut rezervări la hoteluri de clasă şi chiar a oferit fiecărei muncitoare posibilitatea să-şi aleagă pentru fiecare masă ce să mănânce. Asta indiferent că se aflau la Lille sau la Paris, că au prânzit în Parcul Luvru ori au cinat în Montmartre, la vestitul Polidor, unde obişnuiţii casei erau un Rimbaud, un Verlaine sau un Malraux. “Fetele ţin şi acum meniul”, povesteşte una dintre angajate, Ofelia Vasilcu (foto). Şi cum să nu păstrezi dovada că ai avut pe masă delicatese regeşti, precum salată de avocado cu creveţi şi sos caramel, drob de peşte cu cremă de frunze de usturoi verde mentolat, somon file cu cremă de anason, raţă confiată cu cartofi sotaţi în usturoi, foie gras, melci, stridii şi alte bunătăţuri?!
“Souvenir” pe viaţă. O altă muncitoare, femeie serioasă, cu familie şi copii, mărturiseşte că atunci când a auzit că va merge în Franţa, şi încă pe banii firmei, cu diurnă de vacanţă, nu i-a venit să creadă. “A fost un şoc. M-a fascinat tot ce am văzut şi o să ţin minte toată viaţa o mulţime de lucruri care m-au minunat”, povesteşte Aurica Silaghi (foto). Rememorează în cascadă: “Casele frumoase, străzile pline de vegetaţie, nu ca la noi, prăfuite şi cu noroi… Francezii, chit că-s mai bogaţi, nu se lăfăie cu Mercedes-uri, BMW-uri şi alte maşini mari. Am văzut sute de domni cu costume elegante şi genţi diplomat care mergeau cu scutere… Îmi plăcea cum se plimba lumea seara prin oraş, erau oameni relaxaţi… Într-un parc, am văzut cum îşi făceau masaj, fără să le pese de comentarii… De locurile vizitate, nici nu mai vorbesc. Tot ce ştiam de la televizor, plus o mulţime de alte simboluri ale Franţei de care nici nu aveam habar: Turnul Eiffel, Arcul de Triumf, Domul Invalizilor, mormântul lui Napoleon, Champs Elysee cu parfumuri care te ameţesc, Notre Dame, Place Trocadero, Montmartre…”.
Avantaj reciproc. Cătălin spune că, după un asemenea răsfăţ, firma a avut foloase de netăgăduit: “După excursie, productivitatea muncii a crescut cu 30% şi a rămas la nivelul acesta constant. Ceea ce înainte nu se putea, s-a putut apoi dintr-o dată”. Dar, precizează el, sejurul francez oferit muncitoarelor a fost o investiţie şi pentru ele. “Le puteam da bani, ca de sărbători, dar i-ar fi cheltuit, probabil fără să rămână cu mare lucru. Aşa, însă, le-am arătat ce n-ar fi văzut niciodată. Eu unul sunt mândru că le-am plimbat pe strada unde am locuit în Cartierul Latin, Rue d’Odeon, şi unde am fost vecin cu Emil Cioran. Bine, recunosc, când le-am spus femeilor de chestia asta, m-au întrebat ”Cioran care ?”. La fel şi când am trecut pe lângă Sorbona, le-am explicat cum devine treaba cu Universitatea asta şi prestigiul ei. Fiecare şi-a îmbogăţit viaţa, cu mai mult sau mai puţin”. Cătălin încheie povestea mulţumit şi convins că el însuşi s-a îmbogăţit, fiindcă “fericit e acela care poate încălzi pe mai mulţi la soba lui”…
CA-N FAMILIE. Mică, dar vioaie. Decitex România este parte a unui holding înfiinţat în Franţa cu doar 14 ani în urmă care, pe lângă confecţionarea textilelor din microfibre, produce şi cosmetice bionaturale. Media de vârstă a personalului Decitex din întreaga lume nu depăşeşte 30 de ani, aceasta fiind şi vârsta directorului general, în vreme ce fondatorul are abia 40 de ani. Anul trecut, cifra de afaceri a grupului a fost de 4 milioane de euro. “E o sumă mică, pentru că filozofia firmei dă prioritate absolută satisfacerii clienţilor la preţuri cât mai mici şi a personalului la salarii cât mai mari”, explică managerul Decitex România, Cătălin Popa.
Green 